Vizualizari: 158

Nimic nu este întâmplător. Chiar în dimineața plecării mele am fost martora unei discuții în salonul în care îmi vopseam sprâncenele.

Una dintre doamnele care lucrează acolo îi spunea unei colege că ar putea să viziteze și chiar să rămână o perioadă nedefinită, în Germania; are acolo o verișoară pensionată care a invitat-o să-i țină companie. A mai spus doamna că nu are ce să caute ea acolo, și nu avea vreun gând să plece.

Am rezistat impulsului de a-i zice ceva pe moment, dar când eram singure i-am sugerat să se ducă. I-am zis că e bine să vadă oameni și locuri noi, mai ales că are așa o ocazie. I-am mai zis că e bine să ieșim din rutină, să mai luăm o pauză, nu putem trăi frumos doar între muncă și casă, zilnic.
Așa face femeia româncă.

Doamna s-a luminat la față, parcă a înțeles ce voiam să spun și parcă era mai deschisă acum la viață.
Apropo de călătorii, unii oameni se duc în India să se regăsească, eu a trebuit să călătoresc în Belgia și Olanda, ca să înțeleg mai bine viața și pe mine însămi.

Motivul pentru care am plecat pe drumuri a fost workshopul de fotografie susținut de Michel Lucas, în Belgia, în februarie. Poți să citești despre experiența mea acolo în acest articol.
Și iată-mă într-o joi, acum două săptămâni, într-un avion care zbura din București spre Bruxelles. Acolo am înnoptat și după micul dejun am și plecat.

Primul contact pe care l-am avut cu Belgia a fost mirosul dulce și aromat de gaufres, un desert tradițional, care m-a izbit în plin de cum am coborât în gara Bruxelles Nord.
Iată Bruxelles, văzut din camera mea de hotel din zona Luxemburg.

A doua zi dimineață am luat un tren către Hoge Venen, unde s-a ținut workshopul. Nu știu ei ce e Hoge Venen acolo, pentru că se vorbește majoritar franceza. Ei îi spun Hautes Fagnes, așa că degeaba întrebam eu de Hoge Venen.

Dar cu puțin noroc și cu o hartă în buzunar, am reușit să ajung după două ore de mers cu trenul în micuțul și cochetul orășel Eupen. L-am străbătut pe strada principală, târând bagajul greu după mine: un troller destul de mare și un rucsac plin.

Fericirea mea, însă, era mare. Eram acolo, în Belgia și în curând la Hoge Venen. Era fantastic, iar senzațiile mă anesteziau împotriva greutății pe care o căram.

Am străbătut tot orășelul ca să găsesc biroul de informare unde am întrebat de stația de autobuz.  Aparent, era chiar lângă gara de unde venisem cu tot bagajul.
Cu autobuzul am ajuns la Sourbrodt, un sat turistic unde noi, toți participanții la workshop, eram cazați.
Ajunsă în Sourbrodt, m-am găsit într-o alta încurcătură. Nu știam cum să ajung din stația de autobuz la pensiune. Nici semnal la telefon nu aveam.

M-am decis să abordez un domn care își făcea plinul la mașină în apropiere și să-l întreb de unde pot lua un taxi. Mi-a zis că nu se găsesc taxiuri în sat. Desigur.
Până la urmă, văzând că sunt mai puțin de doi km până la destinația mea, domnul s-a oferit să mă ducă el. Ce ușurare!
Așa am ajuns eu, ca o prințesă, la pensiune.

I-am cunoscut pe ceilalți participanți și am petrecut o seară extrem de interesantă în compania lor. Au vorbit cu mine în engleză și în olandeză între ei. Întru totul, atmosfera a fost amuzantă.
Workshopul a decurs de minune și, deși mai era o ieșire programată duminica după-amiază, eu am plecat din Sourbrodt înspre Olanda, într-o nouă aventură. M-am bazat tot pe mijloacele de transport în comun și am purces către Parcul Național Hoge Veluwe, unde urma să petrec următoarele patru zile.

Cu autobuzul înapoi spre Eupen, apoi cu trenul spre Maastricht, Olanda.

Mi-a fost ușor să schimb mijloacele de data acesta, cunoșteam centrul din Eupen ca pe o mănușă.

Din Maastricht am luat alt tren spre Utrecht, urmând cu sfințenie direcțiile primite de la colegii mei dragi de la workshop.
Utrecht, din tren… 🙂

M-am grăbit să prind trenul dintre Utrecht și Ede-Wageningen, așa că nu am mai apucat să iau bilet. Auzisem că poți să cumperi de la controlor, din mers.
Ca să fiu sigură, am întrebat un băiat care stătea aproape de mine și el mi-a răspuns că așa ceva nu e posibil în Olanda. A glumit și a zis că poate nu vine controlul.

A mai intrat în vorbă și o doamnă de vârsta mamei. Amândoi vorbeau o engleză perfectă, băiatul mi-a spus că are o specializare pentru limba engleză.

A mai adăugat că a vizitat România ca voluntar într-un orfelinat și că i-a plăcut mult Bucureștiul.
Până la urmă, am avut noroc. O doamnă controlor a trecut pe lângă noi și doar ne-a salutat. Scăpasem.

Ajunși în Ede-Wagenninen, am văzut că trollerul mi se defectase, nu mai avea o roată.

Studentul m-a ajutat și mi l-a cărat până la stația de autobuz, unde am reușit să prind o cursă către destinația mea finală, Hoenderloo, și care se afla în imediata apropiere a Parcului Național Hoge Veluwe.
Ede-Wageningen și singura moară pe care am văzut-o în întreaga mea vizită în Olanda

M-am bucurat prea devreme când am urcat în autobuz. Mi-am dat seama că nu știam la ce stație trebuia să cobor. Șoferul, într-o engleză perfectă și el, s-a oferit să mă ajute. A sunat la recepția hotelului meu și i-a cerut recepționerei să-mi comande un taxi pentru stația unde urma el să mă lase.

Era noapte de-a binelea când am coborât și hotelul meu era tocmai în mijlocul pădurii, la șapte km de Hoenderloo.
Crezi tu oare că acestă aventură a mea a fost întâmplătoare? Nicidecum. Se pare că Cel de Sus a avut grijă de mine să ajung acolo.

Îți voi spune într-un articol viitor despre ce am ajuns să înțeleg în cele patru zile petrecute în Olanda.
Până atunci, poți să vezi aici fotografiile și să citești povestea vizitei mele  la Parcul Național Hoge Veluwe.

 

Hoenderloo, la plecare

 

Datorită călătoriei mele pline de suspans și aventură, am avut ocazia să conversez cu oameni de toate culorile și formele. A fost o minunată experiență pentru mine, o provocare continuă, m-am simțit pierdută de câteva ori. Cu toate acestea, a fost fantastic, și m-am regăsit, m-am descurcat singură, sunt mândră.

Mi-am folosit engleza și un pic germana, și am observat că olandeza se aseamănă mult cu germana. Am reușit chiar să înțeleg ideea unor pagini fără traducere. Cum se leagă toate.

No limits!
Și apoi, am văzut locuri minunate atât în sălbăticie, cât și în orașe și sate cochete.

Am avut prilejul să văd două țări interesante și am reușit să le bifez de pe lista mea.
Le-am traversat atât de liberă granițele și am traversat și frontierele sufletului meu.

Am înțeles că viața este atât de misterioasă și cere să fie descoperită, să treci în afara zonei tale de confort.
Numai dacă ieși din rutina zilelor normale, abandonându-te experienței și cunoscând oameni și locuri noi, numai atunci îți depășești limitele și capeți o înțelegere mai profundă a vieții.

O înțelegere globală, care îți poate lărgi orizonturile cunoașterii. Vei înțelege că nu există limite, în afară de cele pe care ni le impunem noi singuri, la nivel mental.
Lumea este atât de mare dar, în același timp, atât de aproape, disponibilă și deschisă. Haideți să fim curioși și să ne dorim mai multă cunoaștere, deoarece cunoscând lumea, ne putem cunoaște mai bine pe noi înșine.

Nu e nevoie să călătorim neapărat în țări străine, ci să fim deschiși la experiențe noi, oameni noi, pentru că numai așa ne sunt zdruncinate credințele false și limitele auto-impuse, cât și limitele pe care le-am dobândit din păcate, prin educație, începând încă din fragedă copilărie.

Dacă ți-a plăcut acest articol, lasă un comentariu si distribuie în rețelele sociale. Like & Share to friends 🙂

error: Content is protected !!

Pin It on Pinterest

Share This

Share this post with your friends!

Shares