Vizualizari: 39

Și pentru că nimic nu-i întâmplător, mă întrebam ce caut în Olanda și care este lecția pe care o am de învățat acolo.

Înțelegeam că în Belgia fusesem pentru un workshop de fotografie – multe fotografii și întreaga poveste aici – dar de ce și Olanda?

Încă din prima seară vizionasem curioasă, exact ca la televizor, orășelul Ede-Wageningen, de pe geamul autobuzului care îl traversa conducându-mă încetișor înspre destinația mea, satul Hoenderloo. Eram uimită, deși obosită după o zi întreagă pe drumuri, de frumusețea acelui orășel. Mi s-a părut chiar magic, iluminatul îmi atrăsese atenția în mod deosebit. Dar nu luminile străzii, ci lumina intimă a caselor în ceas de seară. Am știut că trebuie să-l revăd, așa că m-am întors într-o altă după-amiază ca să-l vizitez pe îndelete.

Și iarăși am rămas mirată văzând pe fereastra fiecărei case tot interiorul ei, cu locatari sau fără, după caz. Am încercat să nu mă holbez, dar nu am putut să-mi stăpânesc prea bine curiozitatea. Am făcut și câteva poze, să-mi spuneți voi dacă mai există altundeva prin lumea asta mare, așa ceva.

Mă simțeam ca într-un gigantic showroom de locuințe, și asta pentru că tot orășelul arăta ca unul: casele cochete și impecabile, pe exterior cât și pe interior, arătând fiecare ca un hotel luxos. Întinzându-se toate pe lungimea străzii, încât puteai vedea fără mare efort camera de zi și bucătăria, acestea fiind în partea din față a fiecărei case.

Ferestrele erau acoperite cu glastre imense cu flori sau alte decorațiuni de ultimă modă. Însă fără perdele, fără jaluzele, fără draperii. Doar flori, nimic altceva. Câteva case aveau un petecuț de perdea, dar asta doar în partea superioară a geamului și foarte rar am observat un fel de perdeluță albă semitransparentă dar, doar așa, de dichis.

Am văzut aproape în fiecare casă oameni care stăteau la televizor sau la calculator, livingul fiind chiar camera din fața casei. Mi-am imaginat eu atunci că așa le place lor, olandezilor, să își petreacă serile, în living, aruncând și câte un ochi la ceea ce se mai întâmplă pe afară. Și chiar am văzut o doamnă în etate stând la televizor, chiar în dreptul ferestrei. Pot să jur că am fost foarte aproape să-i fac cu mâna, gândindu-mă că o să-mi răspundă instantaneu. Mi-am zis atunci că așa nu se simte singură, pentru că are ca și companie televizorul, cât și ceea ce se întâmpla pe stradă.

 

 

Transparență.

Da, transparență. Asta mi-a sărit în ochi din prima. Și am ales să cred că așa sunt și ei, olandezii, ca suflete: transparenți.

Și iata, satul Hoenderloo… 🙂

 

 

 

Intrând zilele acelea într-un contact, mai mult sau mai puțin direct, cu acestă nouă civilizație pentru mine, am avut în ultima seară o altă revelație: aici (re)găsisem normalitatea. Am mai înțeles, atunci și acolo, și că această normalitate e bună. Și eu care fugeam de ea, ca dracul de tămâie. Dar poate e de înțeles în cazul meu, având experiența tristă a două căsătorii încheiate, să nu prea mai rezonez cu: ‘Și au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți’…

Timp de 4 zile am comunicat minimalist cu cei din hotelul în care eram cazată, doar simple politețuri. Și astfel am fost un martor tăcut a tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Și am realizat, ulterior, că toate acestea se întâmplau chiar înspre binele meu.

Ne salutam zâmbindu-ne, eu și restul oamenilor din hotel, când ne întâlneam la masă. La micul dejun, cât și la cină, îi vedeam apărând în pereche. Eu doar îi priveam cum își aleg grijulii și consultându-se permanent, felul de mâncare. Și cum se ajută unul pe altul, el și ea, să-și pregătească ceaiul sau cafeaua împreună.

Nu am văzut femei fardate acolo. Și ele nici nu au nevoie, sunt frumoase, naturale, și le este foarte bine așa. Lor, cât și bărbaților lor. S-au uitat puțin ciudat la mine prima oară, ori poate doar mi s-a părut. Aveam roșu pe buze și pe unghii. Sau poate pentru că eram singură.

Acum înțeleg că ele nu au nevoie de tertipuri de genul acesta, așa după cum am fost eu învățată în țara mea. Și să-ți spun de ce.

Pentru că ei doi, cei care aleg să intre într-o relație, fac asta conștient și din tot sufletul. Își asumă integral relația și se dedică total unul altuia, trup și suflet. Femeia nu se mai uită la niciun bărbat, ca la un bărbat. Iar bărbatul, nu se mai uită la nici o femeie, ca la o femeie. Au tot ce le trebuie acasă și nu mai au nevoie.

Waw, ce conștientizare. Deci există, e realitate și vreau și eu… 🙂

Sau poate a fost doar o impresie a mea, având în vedere faptul că am vizitat doar un parc național, un sătuc și un orășel în Olanda.

Acum tind să cred că nu locul a fost atât de important, ci momentul în care s-a întâmplat, la nivel de suflet, ceva în mine. A fost timpul potrivit la locul potrivit, astfel încât să încep eu să ‘văd’, să primesc și să accept această nouă înțelegere de viață.

Aha, de aceea  a trebuit să ajung eu în Olanda, ca să pot să visez acum la o lume atât de frumoasă ca aceasta…

Tu ai citit cartea mea, *Știam că o să vii în alb?

https://nicoletanussthaler.com/cartea-mea-2/ 

Dacă ți-a plăcut acest articol, lasă un comentariu si distribuie în rețelele sociale. Like & Share to friends 🙂

error: Content is protected !!

Pin It on Pinterest

Share This

Share this post with your friends!

Shares