.

 

 

 

 

Foto Credit: Vali Toma

Prin pasiunea pentru fotografie am redescoperit frumusețile salbăticiei, Mama Natură chemându-mă iar și iar la ea. Această conexiune profundă cu natura cât și experiențele transformatoare din ultimii ani m-au condus către mine însămi, către cunoașterea de sine, iar fructele acestei călătorii interioare au devenit într-un final învățături, pe care le-am așternut într-o carte.
Povestea mea a început atunci când am descoperit fotografia de peisaj, de care m-am îndrăgostit și viața mea a devenit o frumoasă, dar și uneori dureroasă, continuă provocare .

Dacă dorești să citești o parte din poveste (și poți evita să cumperi o carte care nu este pe placul tău), poți lectura aici primul capitol.

 

Nicoleta Nussthaler

Stiam ca o sa vii in alb

Capitolul I
PIERDEREA

     Viaţa este presărată şi cu momente dificile, cel mai greu fiind acela de a pierde o persoană dragă. Iar dacă asta se întâmplă la scurt timp după ce abia te-ai reîntâlnit cu acea persoană, pierderea este cu atât mai copleşitoare.

     Să nu ne lăsăm doborâți pentru mult timp, şi să ne luăm drept aliat în lupta cu durerea covârşitoare, chiar amintirile dragi. Să încercăm să desluşim şi să ne însuşim lecţia pierderii şi a durerii, ca pe o cale de a trece mai departe prin labirintul ireversibil al vieţii.

    În dimineața însorită și caldă de sâmbătă a acelei toamne târzii, eram acasă doar eu cu fiul meu și ne făceam de lucru fiecare. El isi ordona lucrurile în camera lui și isi pregătea temele pentru noua săptămână ce urma să vină, iar eu găteam pe ritmurile alerte ale unui post românesc online de radio.

     Soțul meu plecase cu o zi înainte, vineri la prânz și direct de la slujbă, pentru a-și aniversa un prieten, undeva la o cabană pe munte. Nu se întorsese acasă, iar pentru că se întâmpla să lipsească noaptea pentru a doua oară într-un interval scurt de timp, mă gândeam că va urma un șir de repetiții. Prietenul lui era cel mai bun și un vechi partener de pahar, pe care îl si evitase în mod conștient în primul nostru an acolo, după ce noi doi, eu și cu fiul meu, ne mutasem cu el în Austria.

     Încercam un sentiment de dezamăgire, dar și de uimire si mă întrebam îndurerată de ce ni se întâmplă nouă aceste lucruri, ce avem de învățat de aici și ce pot să fac eu ca să schimb situația neplăcută.

      Stiam că nu o sa vina în noaptea aceea acasă. L-am sunat, dar nu a putut să lege două vorbe cu mine. Lui ii era greu să înțeleagă ce îi spun, doream să știu dacă e bine și când soseste acasă. Urma să-l iau cu mașina din gară și nu-mi surâdea ideea de a mă trezi la miezul nopții pentru asta. Aveam să trag eu ponoasele sau urma să-și asume el consecințele acțiunilor lui, adult fiind? Nu am putut comunica cu el, iar mai târziu telefonul îi era închis, fără baterie.

     Atunci, fiind după-amiază deja, în jur de trei și jumătate, si în plină frământare a sufletului meu, am decis că vreau și eu să plec de acasă. Să fug cumva, metaforic, de situația aceea.

     M-am urcat în mașină, luându-mi camera foto, și m-am îndreptat cu viteză pe șoseaua îngustă și șerpuită, cu muzica la maxim, înspre aceiași munți unde era și el, la vreo oră distanță de casă.

     Era momentul acela magic al apusului, vedeam cum soarele se proiectează frumos pe silueta îndepărtată a munților, iar eu mă contopeam cu totul în acel peisaj mirific. Am oprit și am făcut câteva fotografii, bucurându-mă de acea minune, cu toată lupta din sufletul meu.

     Încă mă întrebam de ce eram în situația aceea: căsătorită, având un partener, dar tot singură. Însingurată, fără de voie. Oare el nu vedea sau nu-i pasa că nu sunt fericită? Chiar nu mă iubea?
Nu era prima oara când pleca la băut fugind ca din pușcă.

     Si desi incerca zi de zi să aibă o viață normală, frumoasă alături de noi, tânjea totuși după viața lui de dinainte.

     Ii spuneam mereu să facă așa cum dorește, însă el se simțea mereu vinovat și mă întreba de fiecare dată:
     – Nu te superi dacă plec, nu-i așa?

     Cum să mă supăr eu pe el, era vorba aici de viața lui și de alegerea lui de a face ce vrea cu ea. Iar acum începusem să mă întreb si eu dacă nu ar trebui să fac la fel, să aleg singură ce vreau să fac cu viața mea.

     Vedeam, printre lacrimi fierbinți, silueta de foc a munților și mă minunam. Am urcat din nou în mașină si conduceam cu muzica tare, iar toată viața îmi trecea prin fața ochilor. Incercam să pricep unde gresesc si de ce eu nu pot avea o relație frumoasă, romantică și implinitoare cu un bărbat.

     Am oprit într-o mică depresiune dintre munți. M-am plimbat câteva minute, dar nu am găsit nicio compoziție fotografică inspirată, nici nu îmi stătea mintea la asta, așa că am plecat înapoi acasă. Dar am plecat împăcată, fericită că am avut acel moment pentru mine și cu mine, chiar la apusul minunat.

     Am reflectat mult pe drum si am înțeles că nu am în control ceea ce se întâmplă cu cei din jurul meu si că trebuie să mă întorc către mine însămi. Am realizat ca prin aceasta situatie mi se preda o lecție, ca totul mă conducea către interiorul sufletului meu. Mi se sugera clar că aceasta-i direcția în care să mă îndrept; iar cu restul, urma sa vina totul de la sine.

     Am ajuns acasă aproape pe întuneric. Iar până să pregătesc cina și să mănânc împreună cu fiul meu, am descărcat fotografiile în laptop și m-am uitat pe ele. Una mi-a atras atenția în mod special și inspirația m-a condus să o editez pe jumătate în alb-negru, lăsând cealaltă jumătate în culori. Mi-a plăcut mult, așa încât am hotărât să o postez pe Facebook, împreună cu un mesaj:

”Viața ta este suma alegerilor tale.”

     În acel moment știam cu siguranță că soțul meu nu venea nici în seara aceea acasă.

*
* *

     A doua zi m-am trezit devreme și mi-am făcut o cafea. Am pregătit o omletă pentru mine și băiat, am mâncat, după care m-am așezat la laptop. Îmi place mult ca dimineața să îmi beau cafeaua urmărind pe internet ce se mai întâmplă.

     Am intrat pe Facebook și atunci mi-a venit în gând Vlad, un prieten de suflet. Aveam din senin o mare curiozitate să-i vizitez pagina personală.
     Premoniție?!

    Am intrat acolo și am crezut că nu văd bine. Nu înțelegeam ce se întâmplă, mintea îmi era complet blocată. Și, în timp ce lacrimile îmi invadaseră mai abundent ca niciodată ochii, am început să citesc, mergând înapoi în cronologia paginii lui.

     Erau mesaje stranii și sfâșietoare:
     ‘’Dumnezeu să te ierte, ai fost un om bun ca pâinea Lui”
     ”Dumnezeu e nedrept… ia ceea ce nu trebuie, pe cine nu trebuie… un șoc pentru toți. Să te aibă în pază, om bun… păcat… mare păcat.”
     ”Rămas bun… suflet de copil…”

     Eram efectiv șocată, iar fix în acel moment m-a abordat pe chat Maria, prietena mea de doar trei luni, o cunoscusem în vara aceea la un workshop spiritual:

     ’’Bună, Nico. Căutam o poză la tine să mi-o schimb pe cea din profil.’’
     ”Bună, Maria.”
     ”Și uite, am văzut acum, la ultima ta postare, una interesantă. E făcută de tine?”
     ”Toate sunt făcute de mine. Mari, dacă știi în ce moment m-ai prins…”
     ”În ce moment?”
     ”Ai simțit tu, draga mea. Plâng. Tocmai am aflat de o dispariție. Vlad, poți să te uiți aici, pe profilul lui.”
     ”Îmi pare rău…”
     ”Am fost topită după el toată viața mea. Și știi tu cum se întâmplă… Am băut o cafea cu el astă-vară, după cincisprezece ani, și i-am spus și asta. Și mă bucur că a aflat.
    ”Cel din liceu?! Uau! Dar chiar ne-am văzut înainte și după întâlnirea cu el…”
    ”Am noroc că sunt singură acasă și pot să-l plâng. Mi-a zis că are probleme cu inima. Și chiar m-am gândit la asta…”
    ”Ok… poți să plângi… Să te descarci…”
    ”Da, dar pot să-ți trimit și fotografia. Cu drag, dar care?”
    ”Apoi să-i mulțumești că a făcut parte din viața ta. Măcar cu acele sentimente. Dar și pentru faptul că te-a determinat să cauți. Să înțelegi, să evoluezi.”
     ”Așa e. Mulțumesc din suflet, Mari. Aveam nevoie de tine acum.”
     ”Și poate că a mai făcut multe alte lucruri. Dar în relația cu tine și-a împlinit misiunea, ca să zic așa. Inclusiv întâlnirea din vară. A contat enorm și pentru el că s-a simțit iubit. Nici nu ai idee ce liniște i-ai adus și tu, lui! Știu că totul este și a fost așa cum trebuie. Multumește-i și roagă-te pentru sufletul lui. Să ajungă direct la lumina și la iubirea lui Dumnezeu.’’
     ”Știi ce mi-a zis în vară? Că e prima oară când mă vede fericită. Dar ce poză, draga mea?”
     ”Uite, am aprins și eu acum o lumânare pentru el. Și cred că a plecat împăcat. De asta să fii și tu convinsă. Păi, vreau ceva de toamnă, cu culori frumoase… Dar am văzut ultima postare și mi s-a părut interesantă fotografia, ca și cuvintele: «Viața ta este suma alegerilor tale». Oare pot pune și mesajul ăsta pe poza de cover?”
     ”Pot să fac eu asta, dacă aștepți puțin.”
     ”Căci așa este… asta este viața noastră. Și știu că tu ai o anumită stare acum…”
     ”E ok, Mari.”
     ”Dar probabil nu degeaba te-am apelat chiar în momentele astea…”
     ”Dap, am făcut-o. Ai fotografia. Îți mulțumesc din suflețel, am avut nevoie să fii aici, acum.”
     ”Am și postat-o, mulțumesc.’’
     ”Eu îmi fac o cafea acum.”
     ”Așa, și eu să-mi termin treaba și să-mi aștept bărbatul. Și nu stăteam în loc de poză acum, vezi? Altul era motivul.”
     ”M-ai păcălit. Lasă că-mi iau eu revanșa…”
     ”Nu… nu te-am păcălit. De două zile mă gândesc la asta. Zic doar de momentul ales.

Că aveam treabă și m-am oprit din tot ce făceam ca să-mi schimb poza, înțelegi? Asta e ideea. În mod normal, ar fi trebuit să-mi termin treburile… Ce zic eu aici, normal e să faci ce simți… Și mă bucur că mi-am ascultat instinctul…Nu știam prin ce treci… Nu știam nimic de Vlad…”
     ”Draga de tine, ai pus sufletul tău pe rană. Mercic, acum încerc să ies de aici. Te pup și să ne auzim cu bine.”
     ”Te pup și eu! O zi liniștită!”

Peste vreo oră:

    ”Mari, am înțeles totul.
     Dacă aș fi fost cu el din liceu, am fi avut o viață de vis, pentru că el era total diferit de bărbații pe care i-am atras în viața mea.
     Dar l-aș fi pierdut oricum acum, la patruzeci și unu de ani, ca și în viața trecută.
     Așa că am ales ca în viața asta să trăiesc fără el, am ales să trăiesc fără să fiu prea mult iubită sau alintată. Până acum.
     Având în vedere toate cele întâmplate, simt că el m-a eliberat și că un alt bărbat o să-mi ofere tot ce el nu a putut în viața asta. E ca și când l-ar delega pe un altul, pe acela care îmi este predestinat mie. În prima mea jumătate de viață am avut de învățat mult, a fost o luptă totul, am avut calea cea mai grea. Dar de aici se schimbă, ultima jumătate a vieții mele va fi plină de iubire, tandrețe, veselie și râsete.”
     ”Mai mult de jumătate, Nico. Mă bucur că ai înțeles si că ai simțit asta.”

Mai târziu:

     ”De vreo doi ani mă tot uit la ceas la aceeași oră: 11:11. Ție ți se întâmplă?”
     ”Nu.”
     ”Are o semnificație. Dar de când te-am cunoscut ai spus ceva…Tot ce pot să-ți zic acum este că vei avea parte cu siguranță de multă iubire, afecțiune. Acel gen de relație în care să te simți «acasă».”
    ”Asta am spus?”
    ”Nu, asta spun eu acum…”
    ”Mulțumesc pentru încurajare.”
    ”Rămâi prezentă în viața ta. Bucură-te de tot ce îți oferă ea. Bucură-te și prețuiește-i pe toți oamenii din jurul tău. Fără să calci pe tine… Nu judeca pe nimeni. Și vei ști. Vei simți.”
    ”Chiar ți-am auzit vocea acum, Mari. Mercic.”
    ”Există ceva mai mult decât sufletul pereche. Există flacăra geamănă.”
    ”Să citesc despre asta.”
    ”Nici nu știu ce scrie despre asta. Am citit doar o dată și mi-a fost de ajuns… Doi iubiți… două suflete… care provin din aceeași energie. Se caută poate mai multe vieți. Se întâlnesc când sunt pregătite. Și atunci știu. Cred că este cea mai minunată senzație care poate fi trăită pe pământ! Și cred că tu te pregătești pentru asta…”
    ”Mulțumesc, Mari. E cea mai încurajatoare vorbă din ultimii zece ani. Am citit pe aici ceva: «Dacă îl poți iubi atât pe omul nepotrivit, imaginează-ți cât l-ai putea iubi pe omul potrivit.»”
    ”Și mai cred că nu va avea nimeni de suferit. Să nu-ți faci griji.”
    ”Tu ești îngerul meu, da?”
    ”Sunt orice poate face bine… Într-un timp îmi spuneam: sunt un canal plin de lumină și iubire divină. Așa că… Să se reverse.”
    ”Eu așa te simt.”
    ”Nici nu mă mai mir că azi te-am căutat chiar în acel moment… Mulțumesc doar pentru asta… ”

Câteva minute mai târziu:

    ”Nico, el ce a înțeles astă-vară, când i-ai povestit? Despre întâlnirea voastră din altă viață?”
    ”Nu i-am zis decât de viața asta. Că am fost topită după el. Și m-a întrebat de ce nu l-am căutat după divorțul meu, că eram perfectă… Printre ultimile cuvinte către mine, făcând ultimii pași împreună, mi-a zis: Știam că o să vii în alb. I-am răspuns încet, privindu-l în ochi: Am gânduri curate. Și el era într-un tricou alb.”
    ”Dar ai pus o postare după întâlnire, despre viața voastră trecută. Nu crezi că a citit-o?”
    ”Poate, dar sigur a crezut că sunt cu capul… Asta e senzația mea. Ce crezi?”
    ”Sau nu…Eu cred că a fost informația de care el avea nevoie. Dacă nu a înțeles atunci, sigur a înțeles acum.”
    ”Ai dreptate.”
    ”Eu cred că l-a ajutat în acest moment. Să știe că lucrurile nu se sfârșesc aici. Uite și tu… tot ce ai făcut astă-vară…A fost și pentru el…Chiar și postarea… tu știai, nu aveai nevoie să ți-o repeți… Ai postat-o, după care ai șters-o. Suficient, zic eu, ca el să o citească.”
    ”Da, și faptul că am fost la workshopul acela cu voi și am înțeles atâtea…”
    ”L-ai ajutat enorm. L-ai pregătit, aș zice. Acum, gata, tu contezi… Concentrează-te pe tine. Fă ce simți. Fii tu. Fii în acord total cu tine…”

*
* *

După câteva zile:

    ”Mari, îngerul meu cald

    Acum știu că a fost o răscruce pentru amândoi întâlnirea din vară.
    Mi-a zis: Nico, e prima oară când te văd fericită.
    El a așteptat toată viața și nu a plecat fără să mă vadă fericită.
   Viața mea sentimentală a fost o catastrofă, nu am putut să mă concentrez pe relațiile mele, poate chiar din cauza dragostei necondiționate pentru el. Dar eu l-am respins de fapt, instinctiv, tot timpul. Așa am ales să fac în viața asta, să învăț detașarea.   El este cu mine încă și îmi trimite mesaje, e chiar inconfortabil uneori.
    În vară trebuia să ne vedem cu o zi mai devreme, dar nu a putut veni din cauza jobului. Eu ajunsesem deja acolo, am băut o limonadă și chiar mă gândeam: Voiam oare să-l seduc? Știa asta?
    Acum sunt sigura ca el, la nivel inconștient, știa totul. Și eu am știut după acel workshop, că se repetă, aici și acum, totul. De aceea am ales să nu îi spun povestea despre viața noastră trecută. Era ca și când i-aș fi spus verde în față: «Știi, tu o să mori curând».
    Am fost un fel de înger mesager final, știa că o să vin în alb. Trebuia doar să-și ia la revedere de la mine în viața asta. Și să audă că l-am adorat. Eu toată viața l-am știut acolo, undeva, fericit. Și asta mi-a fost de ajuns.”

4 Comentarii

  1. This is the right blog for anyone who wants to find out about this topic. You realize so much its almost hard to argue with you (not that I actually would want…HaHa). You definitely put a new spin on a topic thats been written about for years. Great stuff, just great!

    Răspuns
    • Thank you kindly, Oprol… 🙂

      Răspuns
  2. Fiecare dintre noi are o iubire ideala in adolescenta, platonica si neimplinita, care ne defineste cumva, fiind prima dragoste in care ne pierdem fara scapare. Ea ne urmareste, poate chiar uitam de ea uneori, dar putini dintre noi avem curajul sa ne intalnim cu acel om ,dupa multi ani, sa-l vedem cum este acum, la maturitate, si mai ales sa ne vada el, mature, cu ranile esecurilor si neimplinirilor pe care le-am avut intre timp, si sa suprapuna aceasta imagine peste adolescenta frumoasa care am fost.
    Dar uneori, desi ne dorim sa-l revedem, poate fi prea tarziu , pentru ca viata se poate termina brusc, fara preaviz. De aceea trebuie sa le aratam celor pe care ii iubim dragostea noastra zi de zi, ca si cum ar fi ultima dintre ele. Nicoleta si-a dedicate aceasta carte acelei prime iubiri, ca un omagiu pentru omul care a plecat, dar i-a lasat un fir calauzitor dincolo de timp.
    Este o carte care surprinde printr-o sinceritate dezarmanta. Este un mare curaj sa scrii o carte autobiografica, in care apar parinti sau prieteni, care tin la intimitatea lor si uneori nu te inteleg, chiar daca te iubesc neconditionat.Sunt ganduri si sentimente pe care toti le avem, putini sunt cei care nu se pot regasi in aceasta carte- dar si mai putini sunt cei care ar avea curajul sa le astearna pe hartie.
    Pare scrisa de sora pe care n-ai avut-o, care iti impartaseste durerile ei, cu un optimism si un umor debordante. Este o carte scrisa din inima pentru alte inimi, o carte in care romanticii se vor regasi, iar pragmaticii isi vor pune intrebari pe care nu credeau ca vor ajunge vreodata sa si le puna.
    Adolescenta copiilor nostri ne ia pe nepregatite, oricat de multe carti am citi in domeniu.Dar sa pleci cu un adolescent in necunoscut este o aventura care poate fi foarte dura, pentru ca omul langa care alegi sa traiesti te poate dezamagi crunt si atunci copilul tau se poate simti tradat. Nicoleta s-a reinventat in aceasta plecare a ei, iar copilul adolescent s-a maturizat si a vazut-o asa cum este in realitate, cu slabiciuni si neputinte, dar si cu o mare forta interioara .
    Sotul ei,fostul ei sot de fapt, a trait o experienta care l-a schimbat total, chiar daca nu a ramas in final cu iubirea.Pentru ca suntem raspununzatori pentru viciile noastre, nimeni nu poate lupta pentru noi, insa nici nu avem dreptul sa fim nepasatori la omul de langa noi, toti avem o sansa in viata de a o lua de la capat daca avem curaj, iar pentru asta e nevoie de oameni ca Nicoleta.
    In aventura ei si-a gasit refugiu in fotografie si gradinarit, a cochetat chiar cu o iubire virtuala. Pe retelele de socializare poti cunoaste oameni minunati, numai ca putini dintre ei sunt cei de care ai nevoie, viata ti-I aduce in cale pentru scurt timp, te ajuta cumva, dar confruntarea cu realitatea poate fi un dus rece.
    Acea iubire virtuala a fost cea care a ajutat-o s-o ia de la capat ( a cata oara?…) si sa se confrunte iar cu ceea ce lasase in urma cand a plecat.
    Traiti-va visul cu orice prêt,acesta este mesajul acestei carti minunate, traim ca sa iubim si ca sa cunoastem. Nu renuntati la pasiunile voastre chiar daca cei din jur va spun ca sunt imposibil de realizat, nu renuntati sa credeti in iubire oricate dezamagiri ati avea, pentru ca ea exista si va asteapta, si va veni cand nici nu o sa va mai asteptati la ea, totul e sa fiti pregatiti pentru ea si sa credeti.
    Destinul nu este implacabil, destinul ti-l construiesti zi de zi, prin dragostea pe care o daruiesti celor din jur, dar si prin taria cu care iti construiesti visele si lupti ca sa ti le realizezi. Fiti sinceri cu voi si cu ceilalti, visul si oamenii iubiti va vor calauzi, viata este o aventura frumoasa si tot ce facem, bune si rele, facem numai si numai din iubire ! Nicoleta aduce un omagiu iubiri si curajului de a-ti urma visele cu sinceritate si, mai ales, cu luciditate!….

    Răspuns
    • Cami, mă bucură nespus mesajul tău. Sunt impresionată că te-ai regăsit cumva în povestea mea, viața este plină de surprize. Îți mulțumesc din suflet pentru deschidere și apreciere, este foarte bine să aud că scrierile mele îi inspiră pe unii oameni să nu renunțe și să meargă până-n pânzele albe pentru a-și îndeplini visele. Aceasta este și dorința mea, să ne înfrumusețăm viețile și să dăm mai departe, copiilor noștri, tot ce avem noi mai frumos în suflet pentru ca ei să trăiască o viață conștientă și împlinitoare… 🙂

      Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!

Pin It on Pinterest