Foto credit: Petrica Sima

Vizualizari: 52

Timp de 7 zile voi face un mic experiment și voi scrie zilnic câteva rânduri aici.

Fac acest lucru pentru mine, dar sunt sigură că îți va fi util și ție. Multumesc că mă însoțești…:)

Momentul 0 este pentru mine acela în care mă aliniez cu mine însămi, înțelegând foarte bine cine sunt și ce vreau:

”Ei bine, aceasta este situația, nici bună și nici rea, iar de acum încolo vreau să fac asta…”

Prin asta înțeleg orice acțiune pe care o întreprind pentru a realiza ceea ce doresc și a deveni cine vreau eu să devin.

Prezentul este o realitate a stării de fapt actuale, care uneori poate fi doar o aparență. Ziua 1 aici

 

ZIUA 5

Prima mea zi de lucru pe cont propriu

De mai bine de jumătate de an aveam un job de birou, iar pe lângă activitatea profesională pe care o desfășuram acolo, în ”timpii morți” eu visam și plănuiam cu ochii larg deschiși cum o să-mi îndeplinesc visul. Știam că in cel mai scurt timp o să renunț la acel post, iar tot ce îmi doream era să îmi creez un site al meu propriu și să încep o viață nouă. Nu aveam nicio siguranță, și nici rezervele materiale și financiare nu erau extraordinare. Însă cei care mă cunosc știu că eu îmi scriu visele pe hârtie și apoi, simplu, mi le îndeplinesc. Ei bine, aici incluzând renunțarea la unele lucruri mai puțin importante, deci un oarecare sacrificiu. Și desigur, mă refer doar la visele care țin de mine și numai de mine.

În ziua planificată, am renunțat la acel loc de muncă. A fost o mare fericire, dar și-o imensă asumare. Nu le spusesem încă celor din jur, adică familiei, pentru că, din cele mai bune intenții, puteau să mă deturneze de pe traiectoria visului meu. ”Cum dragă, să nu ai tu un job, o siguranță??!”

 Dar singura SIGURANȚĂ  a unui loc de muncă nesatisfăcător, este SIGURANȚA că dacă nu vei face o schimbare, vei avea în continuare exact acel job nesatisfăcător

Și în relații este la fel, evident.

Nu le-am spus nici în ziua în care mi-am dat demisia, iar a doua zi am plecat ca de obicei, la ”job”.

Jobul, de data acesta, era apartamentul unei prietene care-mi dăduse cheia și-mi spusese că voi putea merge oricând liniștită la ea, să lucrez. Ea înțelesese că aveam nevoie de o săptămână-două de liniște și spațiu ca să pun la punct ultimele detalii. Îi povestisem că m-ar ajuta mult să ies din mediul meu, aveam viziunea dar încă nu vedeam pădurea de copac. 

Așadar a doua zi la 08.00 dimineața, eram la prietena mea acasă cu gândul că o să încep în forță să lucrez. Doream să editez fotografii și să-mi promovez serviciile, printre altele. Era doar prima mea zi ca freelancer, așadar trebuia să acționez.

Am încercat concentrată vreo oră-două, dar ceva era în neregulă și chiar m-a luat o durere de-mi simțeam capul ca într-o menghină… Pentru că nu puteam să mă concentrez pe ceea ce era prioritar în acel moment,  m-am gândit că n-ar fi rău să ațipesc un pic pe canapea ca să îmi treacă durerea… Apartamentul era grozav și mă întrebam dacă voi avea și eu unul la fel, în viitor?
Am cerut blând subconștientului meu să-mi elibereze mintea de îngrijorare și să-mi arate, senin și clar, calea pe care o am de urmat.

Eram întinsă pe canapea, jaluzelele trase dar geamul deschis – ador să aud zgomotul de fond vara, când este cald afară – și am intrat în poveste…

Era la fel de cald și însorit, iar eu eram îmbrăcată într-o rochie de zi eleganta și mă plimbam pe malul unui lac. Eram chiar pe marginea lui, acolo unde se unea apa cu malul de pământ galben. Mergeam în linie, în stânga era un câmp nesfârșit cu flori mici albe cu tulpină înaltă aproape cât mine și cu frunzulițe rare. Un fel de floarea miresei la scară mare, gigantică. Eram într-un paradis, aceasta era senzația, și înaintam fără nicio grabă, pe marginea apei. La un pas de mine, în stânga erau florile, la un pas în dreapta era apa clipocitoare în care strălucea, puternic, soarele…
Eram într-o plimbare boemă și mă bucuram, eram una cu totul… La un moment dat, în stânga se ridica în fața mea un fel de movilă de lut, formându-se astfel un mic golfuleț care îmi bloca calea… M-am oprit pentru o secundă și am observat că acolo apa era adânca dintr-o dată, dar foarte limpede și clară. Era de un turcoaz vibrant în care se reflecta auriul lutului, iar soarele neîndurător îmi făcea mintea să creadă că am vedenii… Ori poate era raiul, ce mi se arăta?

Mi se indica cu mare claritate ceea ce aveam de făcut, îmi doream și abia așteptam să o fac… M-am oferit experienței și, continuându-mi explorarea cu aceeași curiozitate și bucurie ca și mai devreme, m-am aruncat în apă. În pântecul colorat și revigorator al adâncimii ei,  firesc, am simțit comuniunea cu totul, abandonul… 

Mi-am revenit ușor ușor din reverie, și am realizat că subconștientul mea asta îmi transmitea. Și anume, să las mintea și să intru în suflet. Să-mi dau voie să fiu și să mă manifest așa cum simt, în total acord cu mine și cu întregul universul. Să mă contopesc cu tot ceea ce este, fără limite și, mai ales, fără frică. Să-mi dau voie sa fiu în tot, în toate domeniile și-n toate aspectele vieții mele.
Să mă dăruiesc total și să trăiesc mereu în ceea ce este, iar tot ceea ce am eu nevoie va veni la mine.

ZIUA 6 aici

Dacă ți-a plăcut acest articol, lasă un comentariu și distribuie-l pe rețelele de socializare prietenilor tai!😘

 

error: Content is protected !!

Pin It on Pinterest

Share This

Share this post with your friends!

Shares